Fundatia Fildas Art a sponsorizat realizarea albumului retrospectiv al pictorului Dan Constantinescu, intitulat “Zidurile memoriei”.

“Pictez de 30 de ani, iar la ciclul „Zidurile menoriei” de 16 ani. Ciclul acesta s-a nascut din Venetii. In 1990 am avut un vis cand o voce mi-a poruncit: <Picteaza zidurile memoriei! Picteaza zidurile memoriei!> M-a tulburat un pic aceasta porunca, si desi sunt un om extrem de orgolios, mi-am spus ca trebuie sa fiu smerit si sa respect aceasta porunca extrem de interesanta prin complexitatea ei. Am stat si m-am intrebat daca aceasta problema a mai fost abordata de altcineva. Astfel, am inceput o cercetare extrem de profunda, o calatorie in lumea semnelor din spatiul nostru pana in Orientul indepartat.

Spun cu modestie faptul ca un artist trebuie sa fie asezat din punct de vedere cultural, el este o calauza si nu poate sa isi indemne admiratorii in locuri periculoase, desi arta iti ofera foarte multe capcane ale succesului, ale limbajului.Trebuie sa fii un om informat.

Ma consider un pictor carturar. Noi, cei care suntem preocupati de cultura, parcurgem cam aceleasi trasee culturale, cu mici diferente. In afara de carti, bibliotecile mele au fost muzeele.

Am calatorit in toata lumea si in muzee am zabovit cat se poate de mult pentru a intelege  cu mare precizie care a fost taina lucrurilor, minunilor pe care marii pictori le-au realizat fie pe perete, pe lemn sau panze. Am incercat sa fiu un om care intra intr-un convoi imens de artisti pe care eu ii vad foarte importanti, pentru ca fiecare isi aduce aportul, pentru ca apoi doar foarte putini sa poata ajunge in varf. Aceasta stare nu trebuie sa ne tulbure si sa ne nasca ambitii inutile pentru ca, asa cum spunea si Brancusi, valorile se stratifica, sunt intr-o piramida si se aseaza in straturi, pentru ca in varf sa ajunga doar cei alesi.

Venetia reprezinta o stare de spirit, ca toata creatia mea. Multi colegi nu l-au inteles pentru ca vad doar partea comerciala, turistica a acestui spatiu minunat.  Timpul a trecut extrem de dur peste zidurile Venetiei, unde culturile renascentiste orientale se imbina extraordinar, si atunci obsesia mea cu trecerea inexorabila a timpului se suprapunea perfect cu o stare care m-a hranit enorm in realizarea unui ciclu foarte mare. Este romanul vietii mele, poate inainte de ciclul Zidurile memoriei. Nu as fi ajuns aici daca nu as fi studiat aprofundat arta traditionalista.

Relatia cu Dumnezeu este minunata si Ii sunt dator cu multe. A fost mai generos cu mine decat am putut fi eu cu El, adica sa fac un gest care sa echilibreze pe cat e omeneste posibil balanta darurilor pe care mi le-a dat. Sper ca pana voi ajunge in fata Lui sa reusesc sa asez in sufletul meu acele valori spirituale, acea taina a rugaciunii pe care trebuie sa o avem nu doar in momentele grele, ci in permanenta. Era o perioada cand mergeam in manastiri si pictam portrete de calugari si mi se transmitea automat o stare de bine si de liniste. In lumea aceasta ma pierd in lucruri neesentiale. Nu totdeauna lucrurile pe care le considerãm esentiale sunt si importante. In biserica, atunci cand se creaza starea de taina, eu nu mai vad sfintii ca niste oameni pe pereti, ci ii vad in spirit.

Cu sprijinul doamnei Anca Vlad am reusit sa imi realizez acest vis al meu: pe 12 decembrie am lansat albumul „Zidurile memoriei”. Am gandit acest album ca o expozitie retrospectiva, care are o anumita coerenta si cursivitate: din zidurile Venetiei

s-au nascut palimseste, s-au nascut icoane, pseudoicoane… Am asteptat 3 ani aparitia acestui album. A fost si aceasta un test al rabdarii si al timpului.

Desenez de cand ma stiu, de la 5 ani. Pe la varsta de 15-16 ani am vrut sa arat Incercarile mele stangace, lucrarile mele unui mare artist. Si am ajuns la Corneliu Baba, caruia i-am aratat mapa. A vãzut lucrarile si am crezut ca o sa rada de prostiile mele, dar el a zis: „dumneata trebuie sa dai la picturã”. M-am mutat la Tonitza unde am avut colegi exceptionali, printre care si Silviu Purcarete. Cand am dat la Institutul de Arte Plastice

„N. Grigorescu”, era o concurenta fantastica, erau 15 pe loc si eram convins ca nu o sa reusesc. I-am spus tatalui meu ca nu dau la aceasta facultate desi eram foarte bine pregatit. Am intrat al doilea dupa Mircea Ciobanu, alt mare artist. In anul doi l-am avut profesor pe Corneliu Baba, un om extraordinar, de o mare profunzime. Tot timpul se ducea la Mircea si-i spunea ca este un ocean de talent, “Mircea esti un geniu”, lucru care m-a facut extrem de gelos. Am inceput sa-mi distrug toate panzele si nu-i mai aratam nimic. Am facut totusi o lucrare abstracta. M-a intrebat cum am pictat-o si i-am aratat: i-am dat foc si apoi l-am stins cu carpe. S-a speriat foarte tare si m-a intrebat de ce am facut asta.  L-am intrebat daca ii place. Maestrul Baba se uita si zice ca e interesanta, era abstracta lucrarea. M-a atras intotdeauna expresionismul gestual, dar sunt atras si de spirit. Am pictat cu focul materialul de pe rochia Esterei lui Rembrand. Eu nu am geniul lui Rembrand sa pictez cu pensula, am pictat cu focul. Maestrul Baba a zis cã „are ceva baiatul asta in cap”. Atunci si-a dat seama ca m-a mai vazut undeva. Si i-am amintit de episodul din adolescenta. Pe mine nu m-a iubit ca pe Mircea, cu noi era o dragoste profesionala, o apropiere in spirit, mai importanta.

In facultate eram fascinat de portrete, de chipuri. Poate ca si acest lucru a fost un dar de la Dumnezeu pentru ca nu imi explic aceasta coincidenta a faptului ca l-am avut maestru tocmai pe Corneliu Baba, si el un om care a iubit portretele. Nu exista altul care sa le fi iubit mai mult, sa le faca mai dramatice, tulburate de tot ce se intampla. A vazut mapa in care avea sute de portrete printre care unul special. Un profil expresionist, dar foarte sintetic, cu mijloace extrem de putine. Reprezenta o femeie trista imbracata intr-o haina de sac. Maestrul BABA a remarcat-o si a intervenit asupra ei, asa cum facea cu majoritatea lucrarilor care ii placeau. Dar dupa aceea a luat carpa si a sters ce a facut si a recunoscut ca ceea ce am facut eu e foarte bine si trebuie sa ramana asa.

A preda e o alta meserie. Acum este foarte dificil sa fii profesor. Ii stimez pe cei care au putut fi si artisti importanti si profesori remarcabili, dar acest lucru se intampla destul de rar. De obicei este ori una, ori alta.  Eu pot sa comunic, dar as vorbi prea mult in metafore, in ceva abstract. Pentru mine creatia nu este ceva concret, este o calatorie in lumea ideilor si daca studentul nu receptioneaza aceasta stare, cunoasterea profunda, degeaba. Printre tinerii artisti, studentii de azi la arte plastice, exista o mare criza de personalitate. Marea majoritate a lucrarilor seamana intre ele ca doua picaturi de apa. Dar asta nu inseamna ca cine are ceva de spus, nu o face. “